sâmbătă, 28 februarie 2015

" Aş dori " - o minunată poezie mărţişor



Nu este un marţişor obişnuit, un ghiocel, un hornar, sau o potcoavă legată cu şnur alb şi roşu....dar vă dăruiesc, tuturor celor care vă faceţi timp să staţi de vorbă cu mine, o poezie, o poezie care să vă aducă aminte nu numai de primăvara de afară, ci şi de primăvara cea sufletească...o primăvară binecuvântată la toată lumea!!!!!!





Aş dori să pot trimite către tine,

Plin de cântec, de lumină şi de dor
Adevărul frumuseţilor divine,
Împletit în bucuriile senine
Minunat, iubit şi veşnic mărţişor...

Vino şi vezi!

„Natanael i-a zis: «Poate ieşi ceva bun din Nazaret?»
«Vino şi vezi!» – i-a răspuns Filip.»“ (Ioan 1, 46)
 
Bucuria aflării Domnului n-are predici lungi, nici vorbiri meşteşugit alcătuite (1 Cor. 2, 4), – dar are dovada de duh şi de putere…
Argumentul dumnezeieştii simplităţi este strălucit şi convingător, fiindcă este izvorât din adevăr şi din trăire. Glasul aflării lui Iisus este strălucirea ochilor, lumina feţei, puterea simţirii calde şi adânci, iar acela care are minte şi ochi îşi dă seama de valoarea acestor argumente. Şi nu se mai îndoieşte de adevăr!
Cât de scurtă trebuie să fi fost predica de chemare a lui Andrei pentru Petru, fratele său. Cât de scurtă a fost predica lui Filip pentru Natanael, – dar cât de plină de foc şi de putere a fost predica aceasta!

Rugăciune de nota 10

O cântare spune aşa: “Un mugur s-a întîlnit c-o rază…” Da, mugurul se întindea, raza se cobora! Aşa s-a realizat rodul. Raza coboară, dar trebuie să fie şi mugurul care să urce.

Dumnezeu coboară, dar El coboară numai pînă la un anumit nivel. Pînă la nivelul la care putem urca noi. El mai jos nu coboară. Dacă urcăm noi pînă la nivelul cerut nouă, se face contactul. Dacă noi nu reuşim să ne ridicăm, nu se face nici un contact.

Nu vedem noi aceasta în rugăciune? Cînd avem noi o rugăciune de nota 3, de nivelul jos, nu am făcut niciodată contactul cu Dumnezeu.

Cînd însă rugăciunea noastră urcă pînă la nota 10, adică la maximum posibil pentru noi şi pretins nouă, atunci ce minunat avem contactul cu Dumnezeu!

Atunci pămîntul se cutremură. Atunci ochii plîng.

Atunci sufletul se înflăcărează. Atunci adunarea se aprinde. Atunci Cuvîntul arde. Atunci nu poate fi nimeni piatră. Dar numai atunci, când Dumnezeu face contactul cu noi!… Cînd ajungem la nivelul acela în care Îl contactăm pe Dumnezeu.

Traian Dorz – Strângeţi fărămiturile, vol. I

joi, 19 februarie 2015

Treptele iertării


Greşiţilor noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm, nu uităm. (Şi iertarea fără uitare e ca şi cum n-ar fi, bătătură fără câine, gură fără dinţi). Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine.     (Şi această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea lăuntrică trebuie să ajungem, prin căinţă, dincolo de căinţă: la a ne ierta.)
Cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. (Cine ajunge să poată ierta pe cel faţă de care a greşit, cu adevărat izbuteşte un lucru greu, cu adevărat bate un record.)
Neiertarea de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei şi contabilei noastre răutăţi. E şi cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos (că-l poate ierta) şi nici în bunătatea lui Hristos (că vrea să-l ierte).

Prietenii lui Iov


"Dumnezeu a sporit examenul lui Iov, trimiţându-i şi nişte prieteni ai lui, care se sfătuiau despre nenorocirea lui şi îl sfătuiau pe Iov cum să scape de această nenorocire.

Iov îi numeşte pe aceşti prieteni nişte „mângâietori supărăcioşi” (Iov 16, 1). De ce? Pentru că Iov spunea: Nu mă simt cu nimic vinovat înaintea lui Dumnezeu... nenorocirea aceasta nu mi-a venit pentru că aş fi greşit cu ceva înaintea lui Dumnezeu. Dar prietenii îl îmblăteau zi şi noapte cu îndemnul: Nenorocirea ţi-a venit pentru că ai greşit înaintea lui Dumnezeu... Spune că ai greşit şi atunci Dumnezeu te va uşura şi vei scăpa de nenorocire. Dar Iov răspundea îndurerat: Dar cum pot să spun: „am greşit”, dacă n-am greşit... – şi îl chema mereu pe Dumnezeu de martor că n-a greşit.

Telefon de la înger


Telefon din lacrimi, sună iar un înger,
Ce mai faci prin lume, eu te sun din cer?
Dau răspunsuri scurte, simt, trăiesc şi sânger,
Nu am dezlegare să îţi spun ce sper!

Îngerul aude, plânge, şi roşeşte:
Vai ce complicată viaţă e la voi,
Nimeni nu oferă, nimeni nu primeşte,
De iubire oameni, sunteţi rupţi şi goi.

Puneţi presiune, duh pe celulare,
Mărci sofisticate, roming, interes,
Ce vreţi voi din viaţă şi ce-o să fie oare,
Când reduceţi totul la un sms?

vineri, 13 februarie 2015

Satul meu cu oameni mari - astăzi Gheorghe Oprea – Holbavianu, un poet modern, contemporan, artist plastic şi scriitor

DATE AUTOBIOGRAFICE

 Am văzut lumina zilei, aici în amfiteatrul dealurilor blânde de la hotarul Tării Făgăraşului şi al Ţării Bârselor, aici unde Carpaţii Româneştii iau o întorsătură spre vest dinspre est, în ziua de 11 Mai 1947. Aveam să fiu unicul fiu al acestei familii Oprea. Din punct de vedere ereditar am evidenţiat o confluenţă fericită reprezentând familiile Staicilor, Ciricilor, din partea tatei şi familiile Sulicanilor şi Rădoilor din partea mamei. Părinţii mei: Tata, Gheorghe Oprea, în condiţii grele a reuşit să frecventeze şcoala 7 ani, mai târziu, în viaţă, a ajuns: instructor premilitari, agent agricol, funcţionar cu starea civilă şi, în două rânduri, Primar al Comunei Holbav. A fost născut în 29 Septembrie 1918, din părinţii ţărani, de naţionalitate română, cu vechime aici pe meleagurile Holbavului, cu înaintaşi pe Dealul Ştimbavului unde au avut multe iugăre de pământ agricol şi păduri. Mama mea Emilia Oprea născută Muntean, în 15 Iunie 1925, provine dintr-o mână de înaintaşi comercianţi cărăuşi, agricultori înstăriţi, cu avere de câteva zeci de iugăre de terenuri, pe dealurile Cetăţelei şi Dealul Mare, aşezate în preajma, în partea de Nord a Măgurii Codlei. Aflaţi mai multe »

NOAPTEA ÎN GHEENĂ...

Noaptea, în baracă, trebuia să facem de planton. Câte trei pe noapte, fiecare când îi venea rândul, câte un schimb.
Când toţi aceşti oameni dormeau întinşi pe aceste paturi de fier – mie, când eram de planton, baraca asta îmi părea un uriaş sicriu, o fioroasă groapă comună în care zăceau cinci sute de cadavre, care de care mai chinuite.
Într-o noapte, plimbându-mă printre paturile pe care zăceau aceste rămăşiţe omeneşti, am compus:

Ca umbra fioroasă a solului osândei,
se lasă grea noptarea din zările pustii
cu noi torturi să roadă scheletele flămândei
mulţimi de viermi ori oameni înmormântaţi de vii.

S-a dus o zi...
Ce bine când înc-o zi se duce,
sfârşeşte-un veac de foame, de chin şi de bătăi
şi vine noaptea, noaptea...
– o, de-ar veni sub Cruce,
să nu mai vezi doar foame şi groază-n ochii tăi!

joi, 12 februarie 2015

Un tren lung ne pare viața...


 Un lung tren ne pare viața, ne trezim în el mergând,
 Fără să ne dăm noi seama unde ne-am suit și când.

 Fericirile sunt halte, unde stăm câte-un minut;
 Până când să ne dăm seama, sună, pleacă, a trecut....

duminică, 8 februarie 2015

Măsura cu care dă Hristos

Despre măsura cu care dă Hristos, am găsit un reper în scrierile Părintelui Nicolae Steinhardt:


"Încrederea - prima calitate a boierului, cavalerului şi gentlemanului

Bănuiala - trăsătura fundamentală a şmecherului...
O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blând, bun, drept, fără de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d.

Din relatările Evangheliilor - fără excepţie - ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.

Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care - până la dirimanta probă contrarie - are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie - putinţa de a şti că semenul lor e tot atât de întinat ca şi ei.

Tatăl Ceresc stă gata să ne ierte şi pe noi şi să ne primească oricât de păcătoşi am fi.

„Un om avea doi feciori. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: «Tată, dă-mi partea ce mi se cade de avuţie!» Şi le-a împărţit lor avuţia. Şi, nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel tânăr s-a dus într-o ţară departe şi, acolo, a risipit toată avuţia sa, vieţuind întru dezmierdări.

marți, 3 februarie 2015

"Prietenul adevărat iubeşte oricând"








In cartea Proverbe, cap. 17, v. 7 se spune aşa: "Prietenul adevărat iubeşte oricînd şi în nenorocire ajunge ca un frate"




Dar prietenia înseamnă mai mult decât a avea un umăr pe care să plângi. Domnul Iisus a câştigat afecţiunea celor din jur prin faptul că le dezvăluia sentimentele Sale. El a lăsat să se întrevadă că-şi dorea iubirea celor din jur şi nu S-a simţit jenat să-şi deschidă inima faţă de cei în care avea încredere. Dar asta nu înseamnă că trebuie să-ţi dezvălui sentimentele tale tuturor celor pe care îi întâlneşti ci mai degrabă trebuie să fi sincer cu fiecare, să manifeşti înţelegere faţă de cei din jur, esenţial pentru începutul unei prietenii adevărate.

duminică, 1 februarie 2015

Vameşul şi fariseul … sau smerenia şi trufia


Unul îşi spunea virtuţile; celălalt, mai în urma templului, păcatele.
Unul vrednicia, celălalt nevrednicia.

Ar fi bune virtuţile fariseului. Vameşul nu le avea, dar în lipsa lor avea smerenia. Rele erau faptele vameşului, dar, pentru smerenie s-a întors din templu mai îndreptat la casa sa.
Cel mai bine ar fi de-a avea virtuţile fariseului, şi încă întrecute, după cuvântul că: „de nu va prisosi dreptatea voastră pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu” – virtuţi unite cu smerenia vameşului.
Cu îmbinarea virtuţilor unuia şi cu smerenia şi cuvintele celuilalt s-au nevoit călugării de-a lungul veacurilor. Căci: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, sunt cuvintele „rugăciunii neîncetate”, care-şi au obârşia în cuvintele vameşului, spuse de Iisus.

Pocăință și Euharistie


Am primit astăzi, în dar o carte, mulțumesc din inimă celei care mi-a făcut bucuria aceasta, Dumnezeu vede și nu rămâne dator. Ajuns acasă am început să citesc și nu pot să nu împărtășesc și cu voi prietenii și cititorii acestui blog, cuvintele de început ale acestei minunate cărți. Dacă vă va atinge sufletul așa cum l-a atins pe al meu încă de la primele file, puteți comanda această carte de aici: Editura şi Librăria Epifania.
Deja am vorbit prea mult, vă las să citiți în liniște.

 ”Cred că nimeni nu-și pune problema unei vieți duhovnicești comode. Condiția de a-L întâlni pe Hristos este pocăința. Cum ar putea fi altfel, când Însuși Hristos, Dumnezeul nostru, a ieșit să-l întâmpine pe om la Iordan prin botezul lui Ioan – act al pocăinței. 

 Hristos n-a venit pentru cei drepți și pentru cei sănătoși. Chiar și când îi întâlnește pe aceștia, ei nu-L întâlnesc pe Hristos. Sau cel puțin rezultatul nu dovedește că L-au întâlnit pe Mesia. Roadele întâlnirii cu Hristos au fost culese, fără excepție, doar de cei ce și-au descoperit propriile neputințe și păcate.